CAP. I CE ESTE GEOPOLITICA

Transcription

1 CAP. I CE ESTE GEOPOLITICA La întrebarea ce este Geopolitica, răspunsurile diferă: de la ştiinţă sau disciplină ştiinţifică la teorie, doctrină sau numai metodă. Câteva definiţii Denis Touret, de exemplu, specialist francez în drept internaţional, o defineşte ca fiind o ştiinţă: "Geopolitica este ştiinţa umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparenţe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi umane care condiţionează deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică şi economică mondială" 1. La fel şi geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea şi explicarea rivalităţilor de putere privind teritoriile, rivalităţile naţionale" 2. Tot ştiinţă o consideră şi geopoliticianul american (de origine română) Ladis Kristof, unul dintre primii analişti care au încercat reabilitarea domeniului: "Geopolitica... are în centrul atenţiei fenomenele politice şi încearcă să le dea o interpretare geografică şi, totodată, studiază aspectele geografice ale acestor fenomene" 3. De altfel L. Kristof este primul analist american care a pledat pentru revenirea la termenul de Geopolitică, începând cu studiul său din Acest lucru i s-a părut prematur unui veteran al studiilor politice americane, Norman Pounds, autor al unei lucrări de referinţă în domeniu, intitulată Political Geoghraphy, în care afirmă, în ediţia din 1969: "Dacă această carte este Geografie Politică sau Geopolitică, numai cititorii vor putea răspunde. Reînvierea termenului de Geopolitică de către Kristof este, probabil, prematură şi va rămâne aşa atâta vreme cât multă lume asociază termenul cu inumana politică a celui de-al Treilea Reich" 4. Un alt american, P.O. Sullivan, consideră însă că "geopolitica este o disciplină universitară care studiază geografia relaţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că sunt şefi de state, fie organizaţii transnaţionale" 5. În schimb, literatura socio-politică din ţările comuniste, inclusiv din România, după modelul sovietic a considerat Geopolitica fie o teorie ("Teorie care, exagerând o serie de teze ale determinismului geografic şi ale antropogeografiei privitoare la istoria şi la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de situaţia sa geografică. Geopolitica justifică politica de expansiune şi agresiune şi propagă deschis militarismul şi colonialismul..." 6 ), fie o doctrină 1 Denis Touret, Eléments de Géopolitique: puissance, pagina web. 2 Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, Ladis Kristof, The Origin and Evolution of Geopolitics, in "The Journal of Conflict Resolution", march, 1960, vol. IV. 4 Norman Pounds, în Introduction la "Political Geography", Second Edition, McGray, New York, P. O. Sullivan, Geopolitics, St. Martin's Press, New York, *** Dicţionar de Filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, pag

2 ("Doctrină social-politică neştiinţifică, retrogradă, apărută către sfârşitul sec. XIX... care, în explicarea fenomenelor sociale şi politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici şi demografici, interpretaţi în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spaţiului vital şi al rasismului" 7 ). Alţi analişti, între care Hervé Coutau-Bégarie, o apreciază a fi doar o metodă: "Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece aceşti doi termeni nu acoperă o realitate; geopolitica şi geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia. Întradevăr, este vorba despre o metodă (subl. noastră), despre un mod de raţionament; nu se poate deci afirma că un anume eveniment aparţine geopoliticii; în schimb se poate afirma că un anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce ţin de geopolitică şi geostrategie" 8. Având în vedere domeniile implicate şi suportul necesar pentru a explica fenomenele ce incumbă Geopoliticii, consider că Geopolitica este, în fapt, o disciplină ştiinţifică interdisciplinară, la graniţa dintre Geografie, Istorie, Ştiinţa Politică şi Ştiinţele Sociale, care stabileşte relaţia dintre evenimentele politice şi spaţiul geografic, precum şi distribuţia puterii pe Glob. Iată alte câteva definiţii sau numai aprecieri privind Geopolitica: americanul H. Weigert: "... aplicarea principiilor geografice... în jocul dorinţei de putere" 9 ; britanica Eva Taylor: "... geografie politică încărcată de emoţie şi, ca urmare, cuprinzând, implicit ori explicit, o chemare la acţiune" 10 ; britanicul P. Taylor: "Limbajul curent distinge Geopolitica ca fiind disciplina ce tratează rivalitatea între două mari puteri (puteri centrale sau puteri emergente din semi-periferie) şi imperialismul ca dominaţie exercitată de Statele puternice (ale centrului) asupra Statelor slabe (de la periferie)... În spaţiu, Geopolitica este asociată relaţiilor Est-Vest şi imperialismului relaţiilor Nord- Sud 11 ". italianul Carlo Jean: "Geopolitica este o reflecţie, un sistem de raţionament, este o conceptualizare a spaţiului, nu numai fizică (fizico-geografică, n.n.), ci şi umană şi, în acelaşi timp, multidimensională, care precede şi care este finalizată prin individualizarea intereselor naţionale şi a marilor alegeri/decizii politice într-o lume care s-a transformat rapid şi care este pe cale de a deveni 7 *** Dicţionar Politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975, pag Hervé Coutau-Bégarie, Géopolitique-Géostratégie, http: www2.tvt.fr./fmes/fonds_documentaire/coutau_begarie_1195.htm. 9 Hans Weigert, Generals and Geographers, Oxford University Press, New York, Eva Gr. Taylor, Geography and Air Age, London, Peter J. Taylor, Political Geography, Longman, London,

3 mai globală şi mai frământată, mai dornică de reguli şi de o ordine mai puţin incertă şi conflictuală, în care evoluţia fenomenelor este accelerată dacă viteza de răspuns nu este la fel de ridicată 12 ". francezul Paul Claval: "Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională, fie că este vorba despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de opinia publică. Ea este interesată de calculele unora sau altora şi de ceea ce îi împinge să acţioneze. Este sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor, reflectă eterogenitatea spaţiului, condiţiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică. Este interesată de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi de utilizarea forţei sau de jocurile viclene 13 ". francezul Christian Daudel: "... geopolitica se construieşte deschizându-se, înainte de toate, problematicilor «contemporane» şi de «amploare mondială»...: cele având legături cu politica statelor şi cu influenţele reciproce, cu dreptul internaţional, cu relaţiile diplomatice, cu securitatea şi apărarea, cu raporturile de putere în lume. Este vorba, de asemenea, de studiul acţiunii diferitelor organisme internaţionale (...), urmărindu-se ceea ce s-ar putea numi «regulile jocului» aplicate la spaţiu, în aspectele lor cantitative şi calitative: jurisdicţia internaţională (delimitări de suveranitate teritorială, tema permanentă a frontierelor), modalităţile de trecere şi de circulaţie în lume (strâmtori, arhipelaguri, survolarea teritoriului), reglementări diverse, eventual de opinii, atitudini şi comportări (pacte de neagresiune, tratate de asistenţă, acorduri militare, alianţe diplomatice, restricţii de deplasare, diferende de frontieră, litigii istorice) 14 ". Ion Conea: "Dar tocmai aceasta este, prin excelenţă, ceva ce numim sau ceea ce trebuie să numim: geopolitică, adică viaţa politică planetară condiţionată şi explicată prin geografie 15 ". Sergiu Tămaş: "... analiza geopolitică oferă temeiuri pentru o interpretare ce poate fundamenta strategii adecvate în raport cu oportunităţile sau ameninţările ce privesc un stat 16 ". Precursorii Geopoliticii La sfârşitul secolului al XIX-lea nu mai existau decât puţine "pete albe" pe Terra şi, în plus, aproape întreaga planetă, cu excepţia zonelor arctică şi antarctică, era împărţită între marile puteri, astfel încât, după conştiinţa naţională generată de efervescenţa statului-naţiune apare conştiinţa spaţiului, ultima generată de rivalitatea dintre aceste puteri, unele mai vechi, imperii coloniale 12 Carlo Jean, Geopolitica, Editori Lateeza, Roma-Bari, Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, Christian Daudel, Geografie, Geopolitică şi Geostrategie: termeni în schimbare, în "Geopolitica", vol. I, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994, pag Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în "Geopolitica", vol. I, op. cit., pag Sergiu Tămaş, Geopolitica: o abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag

4 (precum Marea Britanie şi Franţa, în principal, dar şi Spania, Portugalia, Olanda, Belgia), altele mai noi (puteri industriale în ascensiune S.U.A., Germania, Japonia). În aceeaşi perioadă se conturează latura umană a Geografiei, prin individualizarea Antropogeografiei, primul care o numeşte astfel fiind geograful german Fr. Ratzel, în lucrarea sa din 1882: Anthropogeograhie. Ulterior, geograful francez Paul Vidal de la Blache o va numi Géographie humaine = Geografie umană. Astfel împlinită, Geografia va contribui, mai mult decât altă ştiinţă, la cunoaşterea fundamentelor majore ale unui stat naţional şi, să nu uităm, secolele XIX şi XX, au fost cele ale proliferării şi înfloririi acestora. Friedrich Ratzel ( ) Cel care avea să devină unul dintre cei mai mari geografi ai lumii, fondator de şcoală geografică şi inspirator al Geopoliticii, va fi mai întâi asistent chimist în oraşul natal, Karlsruhe ( ), iar după studii superioare în domeniul ştiinţelor naturii la universităţile din Karlsruhe, Jena, Berlin şi Heidelberg ( ) - luându-şi doctoratul în Zoologie -, practică ziaristica (având mare succes!), abia în 1876 intrând în învăţământul superior, ca profesor de Geografie (mai întâi, în 1876, la Universitatea din München, iar 10 ani mai târziu la cea din Leipzig, unde va oficia până la moarte). Un element esenţial în conturarea concepţiei sale geopolitice îl constituie călătoria sa din 1873 în Statele Unite ale Americii, care îi trezeşte interesul pentru geopolitica statelor continent şi "îl determină să sublinieze tendinţa apariţiei unor vaste proiecte politice şi spaţiale şi să regrete faptul că Europa cunoaşte prea puţin din marile concepte extraeuropene asupra spaţiului. În mod cert vizionar, Ratzel face să rimeze politica germană cu proiectul european, în special prin invitaţia adresată oamenilor politici ai Bătrânului Continent de a călători în Asia şi America pentru a-şi da seama de îngustimea de spirit şi neadecvarea conceptului european de frontieră" 17. Naţionalist înfocat (în 1890 intră în Liga Pangermanică şi în Partidul Naţional Liberal), Ratzel este, totodată, un susţinător al colonialismului (membru fondator al Kolonialverein/Comitetul Colonial), susţinând, contrar viziunii exclusiv continentale a cancelarului Bismarck, necesitatea ca Germania să-şi constituie un imperiu colonial care să-i asigure o strălucire mondială. Dar, "conştient că Anglia şi Franţa aveau deja un avantaj real în împărţirea puterii maritime, Ratzel preconizează alianţa Germaniei cu Asia şi în special cu ţările Extremului Orient. Politica Germaniei din secolul al XX-lea avea să confirme opţiunile ratzeliene" A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag Ibidem 4

5 Geograful german este considerat precursorul Geopoliticii, graţie în principal lucrării sale Politische Geographie = Geografie Politică, publicată în 1897, în care pune, practic, bazele Geopoliticii, elaborează o adevărată teorie a statului, pe care-l defineşte drept un organism care reuneşte o fracţiune a umanităţii într-o fracţiune a teritoriului planetei. Statul este considerat drept un organism care depinde de spaţiu (Raum), poziţie (Lage) şi graniţe (Grenzen), noţiuni în primul rând antropogeografice, dar care, raportate la organismul statal, devin caracteristici politico-geografice. El introduce şi mult contestatul termen Lebensraum (spaţiu vital) speculat atât de mult de Hitler, începând chiar cu a sa Mein Kampf (1933). Este îndeosebi scoasă în evidenţă, şi evident criticată, următoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota funcţia politico-ideologică a concepţiei sale: "Cu cât se întreprind mai multe acţiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc fricţiunile interne. Spaţiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se împrospătează sentimentul naţional". Raţiunea expansionistă devine şi mai evidentă în lucrarea, publicată patru ani mai târziu, intitulată Cu privire la legile expansiunii spaţiale ale Statelor, în care "enunţă şapte legi universale: creşterea spaţială a statelor merge în tandem cu dezvoltarea culturii acestora; extinderea statelor se desfăşoară paralel cu întărirea altor diverse manifestări ale dezvoltării acestora, cum ar fi puterea economică şi comercială sau ideologia; statele se extind de obicei încorporând sau asimilând entităţi statale de mai mică importanţă; frontiera este un organ viu, a cărui amplasare încarnează dinamismul, forţa şi schimbările teritoriale ale statului; în întregul proces de expansiune spaţială, prevalează o logică geografică, deoarece statul se străduieşte să absoarbă regiunile importante pentru asigurarea viabilităţii teritoriului său: ţărmuri, bazine fluviale, câmpii şi, la modul general, teritoriile cu cele mai multe bogăţii naturale; orice stat are tendinţa naturală de a se extinde dacă la periferia sa se află o civilizaţie inferioară celei proprii; tendinţa generală de asimilare sau de absorbţie a naţiunilor mai slabe provoacă amplificarea acaparării de noi teritorii, în cadrul unei mişcări care într-un fel se auto-alimentează" 19. Într-o altă lucrare a sa, publicată un an după Geografia Politică, dedicată spaţiului geografic, etnic şi cultural german (Germania, Introducere în ştiinţa patriei), abordează şi un concept care îi interesează mult şi pe români: Mitteleuropa = Europa Centrală. Pentru Ratzel, "Europa Centrală se întinde de la Alpi până pe toată lungimea Mării Nordului şi de la Canalul Britanic 19 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag

6 (Marea Mânecii n.n.) până pe culmile Carpaţilor de-a lungul marilor fluvii europene Rhinul şi Dunărea. Este un spaţiu geografic variabil unitar, ce cuprinde în proporţii aproximativ egale toate formele de relief şi care beneficiază de o aceeaşi climă, de o faună şi floră unitar distribuită, cu căi de comunicaţie naturale etc." 20. Paul Vidal de la Blache ( ) Deşi Yves Lacoste îl consideră pe Elisée Reclus ( ) "părintele intelectual al geopoliticii franceze" 21, cred că mai curând P.V. de la Blache ( ), care oricum este fondatorul şcolii franceze de Geografie umană, merită acest apelativ, graţie cel puţin pentru două lucrări: studiul La géographie politique, à propos des écrits de M. Ratzel (Geografia Politică apropo de scrierile d-lui Ratzel), publicat în "Annales de Géographie", 1898, în care, sub pretextul că face cunoscută publicului francez concepţia fostului său profesor, Fr. Ratzel, propune, de fapt, combătând determinismul maestrului, propriul său punct de vedere; cartea La France de l Est (Franţa de Est), "prima lucrare de geopolitică publicată în Franţa" şi "o lucrare patriotică a cărei finalitate este de a justifica apartenenţa Alsaciei şi Lorenei la Franţa" 22. Considera Geografia Politică drept "parte a unui ansamblu", respectiv Geografia Umană, şi acorda o mare importanţă factorilor politici, aşa cum reiese din lucrarea "Principes de Géographie Humaine", publicată postum (1921) de Emm. de Martonne. Potrivit lui Y. Lacoste, această lucrare îl plasează pe La Blache ca geopolitician, alături de H. Mackinder, Fr. Ratzel şi alţii 23. Albert Demageon ( ) Este foarte interesant că, deşi nu s-a considerat geopolitician, ba chiar, s-a opus violent ideii de Geopolitică, pe care o considera o idee pur germană, "o înscenare, o maşină de război" 24, Demangeon exprimă, în realitate, o concepţie geopolitică. De pildă, în lucrarea Le Déclin de l Europe (Declinul Europei), publicată în anul 1920, el apreciază, corect, că poziţia dominantă a Europei în lume se apropie de sfârşit, acesta fiind efectul înălţării Statelor Unite la o poziţie 20 Apud I.N. Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pag Şi există argumente în acest sens: o viziune asupra Terrei ca o totalitate complexă în permanentă schimbare şi o foarte bună sesizare a principalelor caracteristici ale epocii: rapiditatea cu care puterile căutau noi pieţe, declinul economic (în principal industrial) al Marii Britanii, emergenţa Statelor Unite şi Rusiei. 22 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag Y. Lacoste, Bas Vidal...Viva Vidal, Hérodote, no. 16, 1979, pag A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag

7 hegemonică. Creşterea importanţei S.U.A. este însoţită, potrivit lui, şi de creşterea Japoniei ca putere regională dominantă în Extremul Orient, transformând Pacificul într-o "nouă Mediterană" şi ca loc de întâlnire a Occidentului cu Orientul. Mai mult, cu totul surprinzător pentru vremea în care a scris amintita carte, apreciază că poziţia Europei în lume este pusă în pericol, pe lângă factorii de mai înainte, de "ascensiunea islamului militant". Conştient de declinul Europei şi de condiţia precară a Franţei ca mare putere, el foloseşte şi propune (1920) termeni precum la communauté européenne (Comunitatea europeană) şi Les Etats Unis de l Europe (Statele Unite ale Europei) cu mult înainte ca aceştia să devină un bun comun al europeniştilor. Camille Vallaux ( ) Născut în Vendomois (în apropiere de Tours), şcolit la École Normale Supérieure din Paris şi profesor la École Navale din Brest (oraş-port din NV ţării), Vallaux este primul francez care a scris o lucrare cuprinzătoare în domeniul Geografiei Politice (Le Sol et l État/Solul şi Statul, 1911), în care, printre altele, examinează conceptele ratzeliene Raum (spaţiu) şi Lage (poziţie) demonstrând importanţa acestora în explicarea naturii statului. El a criticat multe faţete ale gândirii lui Ratzel, în particular determinismul său, lipsit de obiectivitate şi înclinat spre idei abstracte...la Vallaux, relaţia statului cu mediul înconjurător este mai mult activă, decât pasivă, şi aceasta în acord cu filosofia posibilistă a şcolii geografice vidaliene (generată de P.Vidal de la Blanche n.n. 25 ). Potrivit lui Vallaux, creşterea statului este un proces de subordonare a părţilor întregului şi controlul tendinţelor centrifuge. Analizează naşterea şi prăbuşirea statelor imperiale, precum şi cauzele declinului acestora. Fiind oponent al expansionismului, s-a pronunţat împotriva fenomenului respectiv practicat de Franţa în Africa (numind partea centrală a Imperiului francez african "un vide dans l oecumène" = un vid în oicumenă) şi Rusia în Asia. "Conştient de imensele probleme ale explicaţiei într-un atât de complex domeniu cum este Geografia Politică, el ţinteşte să plaseze subiectul în cadrul <<unei ştiinţe veritabile>>, capabilă să înţeleagă şi să explice dimensiunea spaţială a fenomenelor politice" 26. Este interesant că Vallaux, care a criticat teoria lui Ratzel, va fi acuzat, de compatriotul său Lucien Febvre, tocmai de "prea multă apropiere de pangermanism" în lucrarea publicată în 1921, în colaborare cu Jean Brunhes ( ), Géographie de l histoire Géographie de la paix et de la guerre (Geografia istoriei Geografia păcii şi războiului). Lucrare, în schimb, apreciată de alţi 25 Geoffrey Parker, Camille Vallaux in Dictionary of Geopolitics, op. cit. pag Ibidem. 7

8 compatrioţi, şi aceasta întrucât "în afară de analiza factorilor politici din trecut, prezintă diferite proiecte de organizare politică, precum regionalismul, federalismul ori federaţia de state" 27. Scurt istoric al Geopoliticii Întemeietor al Geopoliticii este considerat a fi geograful german Friederich Ratzel ( ), deşi el a folosit termenul de Geografie Politică (Politïsche Geographie), în titlul lucrării omonime, publicate în 1897, în care vorbeşte, printre altele, despre, spaţiu vital (Lebensraum), "stat ca organism biologic" şi despre "hotarele naturale ale statului". A fost scoasă în evidenţă şi criticată îndeosebi următoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota funcţia politico-ideologică a concepţiei sale: "Cu cât se întreprind mai multe acţiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc fricţiunile interne. Spaţiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se reîmprospătează sentimentul naţional 28 ". Cel care foloseşte însă pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinţă, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea "Introducere în Geografia Suediei") este suedezul Rudolf Kjellén ( ), jurist şi om politic, concepţia sa, puternic inspirată de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentată în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, "Statul ca formă de viaţă" (1917), în care susţine că Geopolitica este "ştiinţa despre stat ca o creaţie spaţială", ca "un organism geografic". 27 P. Lorot, Histoire de la Géopolitique, Economica, Paris, 1995, pag Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti,

9 Rudolf Kjellén ( ) Născut în orăşelul Torsö din centrul Suediei, cu studii universitare şi doctorat în drept la faimoasa Universitate din Uppsala, unde va fi şi profesor în ultimii ani ai vieţii, după ce, mai înainte, a deţinut acelaşi post la Universitatea din Göteborg ( ), capitala economică a ţării, unde, predând geografia, descoperă scrierile germanului Friedrich Ratzel. A fost om politic şi parlamentar (circa 10 ani). Lucrările academice publicate de Kjellén s-au axat pe două mari teme: crearea unui sistem de analiză a vieţii statelor ca organisme vii şi, respectiv, analizarea variatelor forme de guvernare a statelor. Principalele sale lucrări sunt: Storkmakterna (Marile Puteri, 1905, a doua ediţie în 1911), Samtidens stormakter (Marile Puteri contemporane, 1914), Storkmakterna och världskrisen (Marile Puteri şi Criza Mondială, 1920) ş.a. Se remarcă Staten som lifsform (Statul cu formă de viaţă, patru ediţii în limba germană între anii ), în care defineşte Geopolitica drept "ştiinţa care studiază Statul ca organism geografic, aşa cum acesta se manifestă în spaţiu". Potrivit lui Kjellén, statul este conceput ca unitatea şi interdependenţa în câmpul politicii a cinci elemente fundamentale: geografic, etnic, economic, social şi juridic, numind "cele cinci feţe ale fiinţei" statului: ţară (Reich), neam (Volk), economia ţării (Reichhaushalt), structura socială (Gesellschaft) şi guvernământ (Staatsregiment). Interdependenţa acestor cinci factori asigură - potrivit lui Kjellén aspectul organic şi integralitatea statului. Statul este o formă de viaţă acesta-i leit-motivul geopoliticianului suedez. "Nimic afirmă Kjellén nu poate fi cu aşa mare claritate, atât de convingător precum concepţia că statul trăieşte, este un organism viu". În concepţia lui Kjellén, primul element constitutiv al statului este poporul / populaţia, în înţelesul istoric de reunire a generaţiilor ("poporul este unul prin toate generaţiile, cu cele în viaţă, cât şi în egală măsură cu cele nenăscute încă sau cele trecute"). În spiritul ideii de organicitate, de care am amintit, geopoliticianul suedez afirmă că: "poporul unui stat este asemenea unei formaţiuni vegetale, este un produs al naturii". În continuare, face o foarte plastică descriere a acestuia: "El (poporul nota noastră) curge prin vreme asemenea unui fluviu, care mereu rămâne acelaşi, chiar dacă apele din albia lui se schimbă neîncetat. Cu cât un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngrăşat cu sângele şi osemintele lor, cu atât pământul şi poporul exprimă mai mult o singură realitate" 29. Geopolitica va cunoaşte, însă, o dezvoltare deosebită în Germania interbelică, graţie îndeosebi lui Karl Hausfofer ( ), geograf ca formaţie, ofiţer de carieră, primul profesor de Geopolitică (la Universitatea din München, unde va creia o adevărată şcoală în domeniu, cu reprezentanţi precum Otto Maull, Erich Obst, Richard Hennig, Albrecht Haushofer ş.a., ultimul fiind fiul său) şi întemeietorul celei dintâi reviste în domeniu (Zeitschrift für Geopolitik/Revista de Geopolitică, ). Principala sa lucrare, "Graniţele în determinarea lor geografică şi politică" (1921), precum şi alte studii ale şcolii create de el, vor fi speculate din plin de Adolf Hitler pentru a- şi justifica expansiunea teritorială sub pretextul neconcordanţei care ar exista între graniţele politice ale Germaniei şi spaţiul necesar populaţiei dinlăuntrul acestor graniţe. 29 Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pag. 71 9

10 Karl Ernst Haushofer ( ) Născut la München într-o veche familie aristocratică bavareză, cu un însemnat background cultural-ştiinţific (printre altele, tatăl său, Max Haushofer a fost profesor universitar la Universitatea Tehnică din oraşul natal), va urma o strălucită carieră militară. Un moment important al acestei cariere va fi desemnarea sa ca ataşat militar în Japonia ( ) publicând şi o carte despre această ţară, ocazie cu care remarcă ordinea şi disciplina japoneză, sugerează o alianţă a Germaniei cu Ţara Soarelui Răsare, idee care părea deplasată în acele timpuri, şi mai ales se naşte vocaţia sa de geopolitician. Traumatizat, ca majoritatea celor din generaţia sa, de umilinţa impusă Germaniei prin Tratatul de la Versailles, îşi dă demisia din armată, unde avea gradul de general, în anul 1919, la vârsta de exact 50 de ani, şi devine profesor de geopolitică, primul din lume, la Universitatea din München, unde va creea o catedră de specialitate şi o revistă (Zeitschrift für Geopolitik / Revista de Geopolitică, ), dar, mai ales, o adevărată şcoală de geopolitică. Haushofer va defini Geopolitica drept "ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice" 30. De asemenea, potrivit geopoliticianului german, este importantă şi înţelegerea geopoliticii drept "unul dintre cele mai puternice mijloace de luptă pentru corecta împărţire a spaţiilor de viaţă şi suflet pe pământ, după capacitatea de muncă şi performanţele culturale ale popoarelor". "Haushofer, aşadar, remarcă - pe bună dreptate un bun cunoscător al geopoliticii germane, Ionel Nicu Sava, va orienta încă de la început geopolitica spre problematica dinamicii mondiale a relaţiilor dintre state, privite prin geografiilor lor etnice, politice, economice, sociale etc., fără a neglija însă trebuie să precizăm dinamica interioară a teritoriului natural organic, a «spaţiului vital» (Lebensraum) " 31. Atras în cercul lui Hitler, atât datorită lucrărilor sale, care intraseră în atenţia Führerului, cât mai ales prieteniei cu Rudolf Hess, adjunctul conducătorului celui de-al Treilea Reich, va desfăşura o activitate ambiguă, sprijinind, de pildă, unele acţiuni ale lui Hitler (Anschluss-ul / anexarea Austriei, revenirea la Germania a teritoriului Sudeţilor etc.), dar opunându-se proiectului de invadare a Uniunii Sovietice şi de colonizare a popoarelor slave. Între meritele recunoscute ale lui Haushofer se înscriu: crearea termenului de pan-idei (Pan- Ideen) subliniind centralitatea dimensiunii spaţiale în gândirea geopolitică şi distingând panconfiguraţii 32, semnalarea opoziţiei ireductibile dintre geopolitica rusă şi cea americană, fiind în acest sens un vizionar, sesizarea faptului că, după Primul Război Mondial, Statele Unite vor prelua leadershipul oceanic de la Mara Britanie (şi nu numai, cum va dovedi realitatea de după cel de-al Doilea Război Mondial). Teoria geopolitică a lui Haushofer este axată pe relaţia "organică" ce ar exista între teritoriu şi populaţia care îl locuieşte, teorie aplicată mai întâi la geopolitica Germaniei, obiectivul său fiind acela de a reafirma sentimentul de apartenenţă a germanilor la o comunitate de civilizaţie (Deutschtum) şi de a favoriza crearea unui spaţiu unde aceştia să-şi poată desfăşura liber virtualităţile (Lebensraum). Tocmai acest concept îi va plăcea foarte mult lui Hitler, întrucât justifica expansiunea teritorială şi cererile de teritoriu, ceea ce a şi făcut conducătorul celui de-al Treilea Reich, sub pretextul neconcordanţei care ar exista între graniţele politice ale unui stat şi spaţiul necesar populaţiei dinlăuntrul acestor graniţe. Este de remarcat faptul că tocmai cei care l-au desfiinţat pe Haushofer încă pe când era în viaţă, tot aceia l-au şi reconsiderat, şi anume francezii au republicat în ultimele două decenii majoritatea lucrărilor sale şi şi-au moderat aprecierile, cea mai interesantă fiind aceea că Haushofer a fost "geopolitician în timpul Germaniei hitleriste, mai degrabă decât geopolitician al Germaniei hitleriste" 33. În final va avea o soartă tristă: deşi nu mai este primit de Hitler încă din 1937, datorită reticenţelor sale privind politica germană în Est, iar după 1941, graţie fugii prietenului şi protectorului său Rudolf Hess (adjunctul lui Hitler) în Marea Britanie, ba mai mult, unicul său fiu, Albrecht Haushofer, el însuşi general şi geopolitician ca tatăl său, este executat datorită participării la faimosul "complot al generalilor" (din 20 iulie 1944), care viza uciderea Führerului, iar el şi soţia sunt trimişi în lagăr de concentrare (întrucât soţia era evreică), Karl Haushofer este trimis în lagăr şi de americani, unde se va sinucide, împreună cu soţia (1946). 30 K. Haushofer, E. Obst, H. Lautensach, O. Maull, Bausteine zur Geopolitik, Berlin, Grunwald, 1928, pag Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pag Haushofer este aproape un vizionar în domeniu, întrucât încă din 1928 previzionează ca pan-configuraţii, pentru sfârşitul secolului XX, Pan-America, Pan-Rusia, plus Eurafrica. 33 A. Chauprade, Fr. Thual, Dicţionar de Geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2003, pag

11 Pentru perioada de început a Geopoliticii se impun încă două mari personalităţi anglosaxone, cu teorii total opuse, respectiv americanul Alfred Thayer Mahan ( ) şi britanicul Halford J. MacKinder ( ). A. Mahan, amiral al flotei americane, va lansa teoria puterii maritime, în principala sa lucrare, "The Interest of America in Sea Power" / Interesul Americii în stăpânirea mărilor (cum a fost tradusă în alte limbi), publicată în El susţine că va stăpâni lumea statul care va controla şi stăpâni mările şi oceanele lumii, sugerând şi mijloacele care permit atingerea supremaţiei: crearea de puncte de sprijin porturi, baze militare; poziţii solide în strâmtori şi pe căile maritime comerciale; să dispună de o flotă maritimă prezentă peste tot şi capabilă să transporte rapid mărfuri şi oameni în punctele strategice. Mahan, care a contribuit la ieşirea Statelor Unite din izolarea impusă de Doctrina Monroe (1832), este considerat primul profet al supremaţiei americane în lume. Alfred Thayer Mahan ( ) Ofiţer de marină (cu studii la U. S. Naval Academy), ajuns la cel mai înalt rang militar în domeniu (amiral al Statelor Unite), A. Mahan va dezvolta teoria puterii maritime (Sea Power), care va avea un mare efect, şi nu numai în America. Pornind de la constatarea importanţei puterii industriale şi a blocadei coastelor sudice ale SUA de către flota nordistă în Războiul de Secesiune ( ), la care a participat ca tânăr ofiţer de marină, şi de la faptul că Doctrina Monroe era depăşită, lansează teoria că va domina lumea acea ţară care va reuşi să domine mările şi oceanele lumii. Va avea o puternică influenţă asupra politicii externe promovate de preşedinţii americani William McKinley ( ) primul efect fiind războiul americano-spaniol din 1898 şi Theodore Roosevelt ( ). Doctrina sa, care se dorea un fel de îndreptar pentru politica externă americană, era centrată pe următoarele aspecte: asocierea cu puterea navală britanică pentru împărţirea controlului mărilor (aprecia în mod deosebit modul în care fosta metropolă reuşise să atingă controlul maritim al planetei); determinarea Germaniei să se mărginească la rolul său continental şi opunerea la pretenţiile Reichului de stăpânire asupra mărilor; punerea la punct a unei apărări coordonate a europenilor şi americanilor destinată să juguleze ambiţiile asiatice. Iată, în acest sens, comentariul unor analişti francezi: "Trebuie mai întâi să-ţi asiguri puncte de sprijin porturi, baze şi poziţii solide de control al strâmtorilor şi al drumurilor comerciale, dar mai ales trebuie să dispui de o marină a cărei flotă este prezentă peste tot şi capabilă de a ajunge imediat în punctele strategice atunci când este necesar. În zilele noastre, ce reprezintă oare marina americană dacă nu o formidabilă forţă de protecţie militară în toate continentele? Mahan afirmă că acest efort de circulaţie maritimă trebuie să fie permanent întreţinut, incluzând aici perioadele de pace" 34. De altfel, Mahan aprecia drept absolut obligatorii trei elemente: crearea de puncte de sprijin: porturi, baze militare etc.; poziţii solide în strâmtori şi pe principalele căi maritime comerciale; să dispui de o flotă maritimă prezentă peste tot şi capabilă să transporte rapid mărfuri şi oameni în punctele strategice de pe Glob. Principalele sale lucrări sunt: The Influence of Seapower upon History / Influenţa Puterii Maritime asupra Istoriei (1890) şi, mai ales, The Interest of America in Seapower / Interesul Americii pentru Puterea Maritimă (1897). Alfred Mahan este apreciat drept primul profet al Statelor Unite ca superputere mondială. 34 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag

12 În contrast cu Mahan, H. MacKinder, profesor de Geografie la Universitatea Oxford şi director al nu mai puţin faimoasei London School of Economics and Political Science, lansează teoria puterii terestre (sau a heartland-ului, cum mai este cunoscută), în lucrarea The Geographical Pivot of History / Pivotul geografic al istoriei (1904). El aprecia că statul care stăpâneşte heartlandul (inima Lumii), domină Eurasia (cea mai mare masă de uscat a planetei), iar cel care domină Eurasia, domină Lumea. MacKinder a şi numit acel stat: Rusia, care, aprecia el, este protejată de o centură de obstacole naturale. Halford J. MacKinder ( ) Născut în micul district urban Gainsborough, din estul Angliei, şi educat la faimoasa Universitate Oxford (unde se formează ca geograf), va deveni o mare şi influentă personalitate: membru marcant al renumitei Royal Geographical Society şi fondator al Oxford School of Geography, director al faimoasei London School of Economics and Political Sciences, membru al Parlamentului Britanic (timp de 12 ani) etc. Deşi a avut şi rangul de amiral al flotei britanice, aşa cum A. Mahan l-a deţinut pentru flota americană, a dezvoltat o doctrină total opusă acestuia (reamintesc, teoria puterii maritime / seapower), şi anume teoria puterii terestre (landpower), cunoscută mai ales sub numele de teoria «heartland»-ului. Teza sa centrală, susţinută mai întâi într-un articol intitulat The Geographical Pivot of History (Pivotul geografic al istoriei), publicat în revista "Geographical Journal", defineşte epicentrul fenomenelor geopolitice pornind de la conceptul de centru geografic. Potrivit lui, tocmai în jurul acestui pivot sau inima lumii (heartland) se articulează toată dinamica geopolitică a planetei. Iată cum sună foarte sintetica, dar extrem de convingătoarea sa formulă (o redăm şi în original, întrucât în limba română circulă şi traduceri care se depărtează foarte mult de spiritul real): Who rules East Europe commands the Heartland / Cine deţine Europa de Est deţine Inima Lumii Who rules the Heartland commands the World Island / Cine deţine Inima Lumii domină Insula Mondială Who rules the World Island commands the World / Cine domină Insula Mondială domină Lumea Potrivit lui MacKinder, "acest pivot al politicii mondiale este Eurasia, pe care puterea maritimă nu reuşea să o supună, şi inima sa imtimă este Rusia, «care ocupă în ansamblul lumii poziţia strategică centrală pe care o ocupă Germania în Europa» 35. Chiar şi numai simpla comparaţie a poziţiei celor două ţări arată teama care îl bântuia pe MacKinder privitor la o ipotetică alianţă între Rusia şi Germania (ce se prefigura, de altfel, incredibilul Pact Ribbentrop Molotov din august 1939), care ar fi putut creea Insula Mondială (World Island) şi, implicit, distrugerea puterii maritime a Marii Britanii. Ar mai fi de amintit că, potrivit lui MacKinder, heartland-ul (respectiv Rusia) era inexpugnabil, fiind protejat de o centură de obstacole naturale (Siberia - "vidul siberian", cum o numeşte geopoliticianul britanic -, lanţul Munţilor Himalaya, Deşertul Gobi, Podişul Tibet), centura numită inner crescent (cornul / semicercul interior), dincolo, de care se desfăşoară coastlands (teritoriile litorale), respectiv Europa de Vest, Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi Asia de Est, iar mai departe, un corn insular, care includea Marea Britanie, Japonia dar şi Statele Unite. Interesant este că, în ciuda acestei construcţii ce părea fără fisură, însuşi autorul ei, MacKinder, a apreciat că această centralitate geopolitică a heartland-ului nu este fixă, o constantă de-a lungul timpului, ci ea are caracter istoric, aşadar se poate modifica, şi el menţionează "tehnica" (exploatarea resurselor energetice, căile ferate şi alte căi de comunicaţie etc.), revoluţia industrială din secolul al XIX- lea reinstaurând puterea strategică a heartland-ului. Dacă A. Mahan a fost considerat profetul Americii ca superputere, în mod cert H. J. MacKinder poate fi apreciat la fel în privinţa Rusiei / Uniunii Sovietice care, după cum se cunoaşte, ajunsese după cel de-al Doilea Război Mondial una dintre cele două superputeri mondiale şi, mai mult, în deceniile 7 8 ale secolului trecut se părea că depăşise Statele Unite ca sferă de influenţă. 35 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag

13 În replică la "heartland-ul" lui MacKinder, geopoliticianul american Nicholas John Spykman ( ) lansează teoria rimland-ului, respectiv "bordura maritimă" sau "inelul" format de ţările cu ieşire la mare, care înconjoară din cele mai multe părţi "heartland-ul" continental, constituind o zonă intermediară între acesta şi mările periferice. Aşadar "pivotul" nu mai este Rusia, ci Rimlandul ("inelul" din jurul acesteia). El modifică, astfel, formula lui MacKinder afirmând: "Cine domină Rimlandul, domină Eurasia. Cine domină Eurasia, ţine în mâinile sale destinul lumii" 36. După al doilea război mondial şi până la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, Geopolitica a fost total interzisă, datorită conotaţiilor negative dobândite în Germania nazistă, în mod paradoxal termenul nefiind utilizat, cu rare excepţii (dar numai din anii '80), nici în literatura occidentală. În ciuda faptului că termenul se dovedea necesar, aşa cum a semnalat, încă în 1960, americanul de origine română Ladis Kristof: "Termenul de Geopolitică a dobândit o sinistră conotaţie. El implică o distorsiune şi o utilizare greşită a factorilor geografici în interesul politicii naţionale agresive. Aceasta este o nefericire întrucât el este un termen bun şi noi avem nevoie de o noţiune care să acopere studiile de geografie orientate spre politică" 37. Revenirea Geopoliticii în actualitate Geopolitica a revenit în atenţie după evenimentele din Europa de Est, din anii , la început graţie nu atât oamenilor de ştiinţă, cât mass-mediei, care a descoperit în conceptele geopolitice (putere mare putere superputere, sfere de influenţă sfere de interes, zonă geopolitică, punct geostrategic, conflictualitate, panism etc.) un punct de sprijin extrem de important în explicarea a ceea ce se întâmplă în lume. La aceasta a contribuit însă şi o serie de fenomene din ultimul deceniu al secolului XX: după aproape o jumătate de secol de «război rece» (conflictul între Vest/ţările dezvoltate şi Est / ţările comuniste), când se părea că a apărut "dezgheţul", omenirea a intrat într-o nouă stare «pacea rece» (suspiciunea şi contrapunerea unor mari puteri mai vechi S.U.A., în principal altora mai noi, în refacere, precum Rusia, sau în ascensiune, cazul Chinei); lumea bipolară (Vest-Est / S.U.A.-U.R.S.S.) a devenit, pentru o vreme, unipolară (S.U.A. unica superputere, hegemonul mondial), dar cu tendinţa de a deveni multipolară (numărul pionilor/actorilor mondiali fiind variabil fie superputeri, fie blocuri regionale); 36 Nycholas Spykman, America's Strategy in World Politics. The United States and the Balance of Power, Harcourt, New York, Ladis Kristof, op. cit. 13

14 sferele de influenţă, ce au dominat lumea o vreme atât de îndelungată, n-au dispărut, aşa cum se credea, odată cu căderea "cortinei de fier", doar că marile puteri au căutat şi aplicat noi modalităţi de împărţire şi stăpânire a lumii; conflictele, care de asemenea păreau a fi de domeniul trecutului, nu numai că n-au încetat, ci s-au accentuat şi diversificat. Înainte de evenimentele din anii , revenirea Geopoliticii s-a făcut, totuşi, simţită, îndeosebi în Franţa, ducând, între timp, la constituirea celei mai puternice şcoli geopolitice actuale, cu reprezentanţi cum sunt, în afara celor menţionaţi (Yves Lacoste, Denis Touret, Hervé Coutau- Bégarie), Paul Claval, Michel Foucher, François Thual, Pascal Lorot, Aymeric Chauprade, Pascal Boniface, Christian Daudel, Philippe Moreau-Defarges, Ignacio Ramonet ş.a. Revenirea prefixului "geo" este un fenomen cu totul remarcabil al anilor '80 remarcă un geopolitician francez 38. Şi continuă: "din 1950 până în 1975 nu a fost publicată nici o lucrare al cărei titlu să facă referinţă la geopolitică sau geostrategie, nici măcar în abundenta producţie strategică americană. Abia la începutul anilor '80, asistăm la creşterea în forţă a geopoliticii, urmată îndeaproape de geostrategie". Asistăm, de altfel, la o proliferare a neologismelor cu prefixul "geo": geoistorie, geopsihologie, geomarketing etc. Acelaşi analist apreciază că revenirea în forţă a Geopoliticii are la bază două motive: a) declinul ideologiilor în general şi al marxismului, în special, care nu mai puteau oferi explicaţii credibile ale evenimentelor (marxismul, de pildă, se cantona în "lupta de clasă"); b) trăim într-o lume foarte complexă, în care totul este complicat, în care imaginile sunt distorsionate şi, ca urmare, este nevoie de o anumită logică pentru a le descifra. În aceeaşi ordine de idei, Hervé Coutau-Bégarie vorbeşte de "bulversarea extraordinară a sistemului internaţional" şi de "remarcabila dilatare a sistemului internaţional şi a sistemului strategic". "Pentru prima dată în secolul al XX-lea lumea a devenit un ansamblu unic, iar sistemul internaţional s-a lărgit cuprinzând toată planeta. Eforturile marilor fondatori ai acestei discipline (Geopolitica n.n.) au vizat deci considerarea lumii în totalitatea sa, ceea ce era ceva cu totul nou: cum să concepi că ceea ce se întâmplă în prezent în Extremul Orient poate avea un impact pe termen lung în celelalte părţi ale lumii". În spiritul acestei ultime motivaţii, un alt analist francez, François Thual, susţine că, printre altele, Geopolitica ne învaţă să descifrăm actualitatea. Şi anume, în cazul unui eveniment (tensiune, criză, conflict, război, negocieri), trebuie să ştim să punem întrebările cele mai potrivite: 38 Hervé Coutau-Bégarie, op. cit. 14

15 cine ce vrea? cu cine? cum? de ce? Ca urmare, "trebuie indentificaţi actorii, analizate motivaţiile lor, descrise intenţiile lor, reperate alianţele în curs de formare sau, din contră, alianţele pe cale de destrămare, la nivel local, regional, continental sau internaţional" 39. Potrivit lui Paul Claval, Geopolitica acţionează în trei direcţii: 1. construieşte tabloul forţelor prezente pe o scenă dată, a celor ce decid utilizarea lor, şi a curentelor sau factorilor care le influenţează; 2. reperează ţintele profunde ale actorilor şi explorează filosofiile sau ideologiile pe care le legitimează; 3. arată modul în care mijloacele fiecăruia sunt aplicate prin geostrategii concepute pentru a se apropia de scopurile fixate, ţinând cont de reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti. 39 François Thual, Méthodes de la Géopolitique, Iris, Ellipses,